Albiţa, satul de la coada Uniunii Europene

30 de case şi mai puţin de 60 de locuitori trăiesc în ultima localitate de la graniţa de est a UE

Puţini au auzit de satul Albiţa. Nici albiţenii însă nu au auzit de mulţi. Câteva zeci de suflete trăiesc rupte de lume, la coada Uniunii Europene, la graniţa cu Republica Moldova din judeţul Vaslui. Bătrânii îşi aduc aminte cu nostalgie de perioada în care treceau liberi Prutul la neamurile de dincolo.

Plâng ori de câte ori vorbesc despre Podul de Flori şi înjură când îşi amintesc coşmarul ocupaţiei ruse din timpul
războiului. Integrarea României în UE nu le-a adus nimic în afară de antenele parabolice din bătătură şi pungile de plastic albastre cu simboluri europene.

Sărăcia lucie şi singu­ră­tatea domnesc în satul cu nume de vamă, Albi­ţa. Cum treci de oraşul Huşi, mergând spre graniţă, încep să apară maşini de teren inscripţionate cu "Poliţia de Frontieră". Agenţii ştiu că nu eşti de pe acolo şi te iau în vizor.

Se anunţă între ei, te privesc suspect şi te urmăresc cu binoclul. După câţiva kilometri de la vamă... se termină asfaltul. O uliţă de ţară, plină de gropi şi străjuită de-a stânga şi de-a dreapta de garduri de scândură strâmbă sau nuiele îţi aminteşte de satul lui Moromete. Zgomotul făcut de maşină îi face pe câţiva bătrânei să îşi arate capetele de după garduri.

Timizi, ies în drum şi ne privesc cu mâna dusă la gură. O salutăm pe o bătrânică şi intrăm în vorbă cu ea. O cheamă Elena Onofrei şi are 68 de ani. Nu mai are nici bărbat, nici copii
. Locuieşte singură într-o casă bătrânească foarte modestă, dar îngrijită.

„Bărbatul o murit acu’ 8 ani. Am 6 copii, da’ o plecat toţi prin străini", spune bătrâna. Ne pofteşte în casă şi ne arată pozele de pe perete din care nu lipseşte niciun copil sau nepot de-ai ei. A trecut mai bine de un an de la integrarea ţării noastre în UE, iar la Albiţa nu s-a schimbat nimic. Acelaşi drum de peste 50 de ani, aceleaşi case, aceeaşi linişte.

Niciun magazin în sat, niciun dispensar, nimic. Pentru toate acestea, bătrânii şi copiii trebuie să meargă câţiva kilometri pe jos, până în satul vecin. Vrem să vedem ultima casă din spaţiul comunitar, aşa că ne îndreptăm însoţiţi de Elena Onofrei spre capătul satului. În curtea unei case prăpădite, un băieţel de vreo 12 anişori îşi pregătea undiţa ca să meargă la pescuit.

"Din ce dracu’ să trăim? Se mai duce şi copilul la un peşte. Da’ are permis, nuuuu ilegal", mă asigură tatăl băiatului de legalitatea activităţii extraş­colare a odraslei.

Integrarea în UE i-a sărăcit pe albiţeni

Nu pot reproduce în scris ce a avut familia Mistreanu de zis atunci când i-am întrebat cum le-a schimbat UE viaţa. Ileana Mistreanu este cea mai bătrână femeie din sat. Are 80 de ani şi a fost martora evenimentelor istorice de la Prut.

"L-am întâmpinat şi pe Rege în ’40, când a trecut la moldoveni pe motocicletă, şi am fost şi la Podul de Flori", povesteşte Ileana. Prutul desparte Albiţa de Leuşeni, primul sat din Republica Moldova. Adusă de spate, sprijinită în băţ, Ileana Mistreanu merge destul de des pe malul Prutului, doar aşa... să privească dincolo, unde i-a rămas inima
.

"Înainte, veneau moldovenii la noi cu de toate. Erau mai gospodari decât noi. Cu lapte, carne, lână, vin, cereale...", îşi aduce aminte Ileana. Localnicii din Albiţa treceau Prutul iarna cu săniile dincolo şi se aprovizionau cu alimente. Integrarea în UE, care a interzis libera trecere, i-a făcut şi mai săraci pe albiţeni.

Acum, moldovenii mai vin doar la muncă prin satele româneşti, pentru un salariu mai bun, însă după multă alergătură pe la consulat şi după întocmirea a zeci de acte. În 1990, a avut loc unirea de-o zi, atunci când românii şi moldovenii au dat năvală pe pod şi s-au îmbrăţişat, s-au înnemurit, au băut şi au mâncat zile întregi.